Sinodul, politica si sfintii

Sfintii pot binecuvanta pe ierarhi, iar nu ierarhii pe sfinti, pentru ca cel mai mare binecuvanteaza pe cel mai mic!

Legat de Sfintii inchisorilor au fost publicate pe acest blog mai multe articole, acesta fiind unul din proiectele blogului, ca o campanie de cercetare si informare cu privire la România secolului XX, istoria de vitejie si jertfa, idealuri curate si nobile, suflete de crin in piepturi de fier, revarasari de har in celule fetide, monumente calde de biruinta prin suferinta, biruinta monumentala pe verticala magistrala mai presus de vedere, biruinta smerita pe orizontala cotidianului chinuit, biruinta in fata demonilor semeti si gaunosi, si a slugilor lor infatuate, crude si proaste.

In ce priveste canonizarea sfintilor noi mucenici români din sec XX, am primit diverse comentarii de la oameni mai mult sau mai putin dusi la Biserica. Majoritari au fost entuziastii si evlaviosii, admiratori ai eroismului, unii, cinstitori ai sfinteniei, altii, sau ai ambelor. Au fost si voci impotriva sau sceptici, au fost si unii care mi-au zis: “Haideti sa lasam ,mai intai,SFANTUL SINOD sa ii declare sfinti si apoi si noi… ”. Acestora si altora le raspund cateva randuri, mai jos.

Sinodul e Sfant daca ia hotarari sfinte (dupa Voia lui Dumnezeu), daca nu, e doar sinod . In istorie au fost Sinoade care au gresit grav, fie din interese si frici politice, fie din mandrii si orgolii personale a unora din ierarhi, membri ai acestor sinoade. Exista un astfel de Sinod, numit Sinodul de la Stejar, dupa locul desfasurarii , care l-a declarat eretic pe Sfantul Ioan Gura de Aur cu 12 capete de acuzare, in anul 403, l-a detronat si trimis in exil, in urma caror evenimente, Sfantul Ioan a si murit in anul 407. Acel Sinod a ramas in Istoria Bisericii cu numele de Sinodul talharesc de la Stejar. Asemenea hotarari nedrepte au existat (si exista inca), din aceleasi motive ce tin de orgoliul, interesele politice si slabiciunea morala a unor ierarhi.

Parintele Fabian Seiche amintea in petitia ce a initiat-o nu demult ( publicata si pe acest blog) :

“După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:

– moartea martirică – dovada cea mai certă;

– mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;

– viaţa curată, viaţa sfântă;

– darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.

Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:

– să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;

– puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;

– puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;

– puterea de a săvârşi minuni;

– cultul spontan acordat de poporul credincios.

În cazul trăitorilor ortodocși din închisorile comuniste, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt.”

In Ortodoxie, sfintii devin sfinti din timpul vietii, Duhul Sfant este Cel care alege. Datoria ierarhilor este aceea de a observa crestinii cei ce au fost plini de Duhul Sfant si de a-i numi ca atare sfinti si al le face slujbe de cinstire si de a-i arata ca modele de vietuire pt orice crestin.

La noi la ortodocsi, clerul vazand evlavia poporului , dreapta credinta a celor cinstiti de popor, semnele minunate (vindecari, minuni, frumoasa neputrezire a trupului lor etc.) clerul ii recunoaste ca sfinti dupa Voia Domnului . Nu ierarhii ii fac sfinti in momentul canonizarii, ci doar le recunosc sfintenia data de Dumnezeu din timpul vietii. Daca nu ii canonizeaza, inseamna ca nu recunosc (sau nu vor sa recunoasca) Voia lui Dumnezeu din propria lor orbire duhovniceasca sau, mai adesea, din frica fata de puterile politice vremelnice. In ambele cazuri gresesc si vor da amara socoteala la Judecata Domnului.

Fereasca Dumnezeu!