3 septembrie:

pomenirea sfintitului marturisitor

Părintele Liviu Brânzaş

(1930-1998)

 

Părintele Liviu s-a născut la 16 decembrie 1930 în comuna Sâniob, Bihor, al treilea din cei patru copii ai lui Ioan şi Ecaterina. Va primi la botez un nume latin, Liviu, ca în cazul celorlalţi trei: Virgil, Sabina şi Cornelia – nume ce nu puteau fi maghiarizate. Grija părinţilor se va accentua în educaţia celor 4 fraţi, imprimându-le dragostea pentru Biserică şi Neam. Era firesc aşadar să intre în conflict cu stăpânirea atee.

Primele clase primare le-a urmat la Sâniob până în 1940, când în urma Dictatului de la Viena s-a refugiat cu familia în localitatea Finiş. Aici a continuat şcoala. A urmat liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, un liceu de tradiţie românească şi creştină. A făcut parte dintr-o organizaţie anticomunistă la care au aderat 24 de tineri, elevi şi studenţi, printre care 5 fete. La 19 ani era deja fugar prin satele şi munţii bihoreni.

A terminat liceul, iar în 15 noiembrie 1951 (la nici 21 de ani!) este arestat şi condamnat (3 ian. 1953) de către Tribunalul Militar Cluj la 25 ani închisoare pentru „uneltire împotriva ordinei sociale”. Procesul având loc în 27-28 dec. 1952. Aceeaşi condamnare a primit-o şi fratele său Virgil (25 dec.1926 – apr.1998).

Alături de el au fost în închisoare: tatăl Ioan şi fratele Virgil, având „vinovăţia” de a fi crezut în Dumnezeu şi de a-şi fi iubit neamul. Cum au primit sentinţa? Foarte senini şi mulţumiţi, ca de o ispravă. Era o cinste să suferi pentru credinţă şi neam, cum scrie: „La sfârşit zâmbim. Parcă am fi fost decoraţi. Într-un sens, această condamnare poate fi considerată un fel de decoraţie. Mai exact, un titlu de onoare”.

A trecut prin închisorile de la Oradea, Jilava, mina de plumb Cavnic, Gherla (17 martie 1954-31 iulie 1955, izolat în Zarcă 30 zile, 19 ian.-19 feb. 1955) şi Aiud, de unde a fost eliberat în 1964, după 13 ani de supliciu. Participă la marea grevă a foamei din Aiud, în urma căreia sunt trimişi disciplinar la Gherla, în Zarcă.

Fire domoală, era iertător şi se ruga profund. În închisoare a cunoscut mari teologi şi duhovnici, printre care părintele Stăniloae, care a fost închis între anii 1958-1963 sau părintele Iustin Pârvu. Cu părintele Stăniloae a păstrat legătura şi după eliberare. Acesta, la fel ca şi alţi preoţi întâlniţi, i-a adus imense câştiguri duhovniceşti, călăuze în duhul ortodoxiei strămoşeşti.

Memoriile din această perioadă le-a adunat după Revoluţie, în volumul „Raza din catacombă” (Ed. Scara, 2001), prefaţată de acelaşi părinte Iustin. În carte evocă peste 300 de nume. Deasupra tuturor apar străluciţii rectori şi mentori ai ortodoxiei: pr. prof. Ioan Ageu, păr. Ioan Iovan, păr. Arsenie Papacioc, pr. prof. Dumitru Stăniloae. În iadul al nouălea, Liviu Brânzaş făgăduieşte înaintea lui Hristos ca la ieşirea din temniţă să urmeze studiul teologiei şi să se preoţească.

Un colonel de securitate venit din Bucureşti îl anchetează:

„- Se vede că ai citit literatură legionară”. Liviu îi răspunde:

„- Eu nu ştiu ce fel de literatură am citit, dar vă pot spune criteriul după care ne orientam lectura: Indexul cărţilor interzise”.

În 1968 este admis pe primul loc la Institutul Teologic din Sibiu, iar după primul an este hirotonit preot, fiind deja căsătorit şi având o fiică. Va fi preot în Iacobeni, Tureni şi Suceagu din judeţul Cluj. Aici foştii elevi îşi amintesc cum părintele îi aduna la biserică şi petreceau 4-5 ore împreună învăţând marile adevăruri ale creştinismului. Refuză să se supună interdicţiei de a face catehizarea copiilor, deoarece a considerat componenta creştină a educaţiei, ca pe o latură fundamentală şi definitorie a neamului românesc. O făcea cu multă bunătate şi abnegaţie, cu multă putere de convingere. A fost un model de viaţă, de sacrificiu.

După 1990 va ajunge duhovnicul foştilor deţinuţi politici, filiala Cluj şi nu numai (la Cluj va mai şi sluji) dar şi al tinerilor creştini ortodocşi. Sunt cunoscute discursurile sale cu ocazia întâlnirilor la locurile de supliciu – comemorările de la Aiud, Gherla sau Canal, iar alături de predici, de majoritatea articolelor publicate în diferite ziare şi reviste, de o parte din cuvântările rostite la Congresele foştilor deţinuţi, s-au adunat într-o carte: „Martor într-un proces moral” (Ed. „Brad ‘94”, 2000). În 1998 se îmbolnăveşte subit de cancer, în urma unor discursuri anticomuniste ţinute… Se presupune că la baza asasinării sale a stat SRI-ul, de fapt vechea Securitate ce se debarasa în acest mod de un om incomod (la fel ca în cazul ierom. Ioan Negruţiu sau pr. Constantin Voicescu). Trece la cele veşnice joi, 3 septembrie 1998, la numai 5 luni după fratele său, Virgil.

 

Părintele Liviu avea o deosebită capacitate de sinteză şi elevată cultură. În 22 dec. 1989 scria în Jurnalul său: „Ziua întâi a libertăţii! Libertatea vine oare prea târziu pentru mine? A fost încă o dată evident că orice creaţie şi valoare are la temelie jertfa”. Iar despre conferinţa de la Protopopiat din 9 ianuarie 1990, mărturiseşte: „Vor trebui să treacă mulţi ani până va dispărea influenţa bolşevică din spiritul românesc”.

O­rele de catehizare cu tinerii şi copiii parohiei (Iaco­beni, Tureni, Suceagu) erau adevărate momente înăl­ţătoare, de cea mai ferventă apologie creştină şi curaj martiric în acele timpuri când nu era voie. Mărturie sunt caietele de religie ale foştilor elevi.

Mai întâi, se cuvine a preciza axiomele funda­mentale ale credinţei sale, cu propria mărturie. Tot ce a făcut în viaţă a fost determinat de trei principii:

– credinţa în Dumnezeu;

– dragostea de neam;

– cultul eroilor.

Acestea sunt coordonatele mesianismului ro­mânesc, idealul adevărat al fiecărei generaţii.

„Orice creaţie de valori necesită jertfa” sau, cum spune Ion Moţa: „Măsura creştinătăţii noastre este jertfa”. Aceasta înseamnă că tinereţea nu este făcută pentru destrăbălare, ea este plămădită pentru eroism. Tinereţea călită în suferinţă înalţă, iar neamul are nevoie de tineri care ştiu a pătimi şi răbda. De aceea tinereţea de astăzi este în derivă, căci nu ştie a se jertfi pentru idealurile enunţate. Ştie a suferi, în schimb, cu tenacitatea unui „tolomac”, călcarea în picioare adusă de străini spre a ne îngenunchea. Dacă supravieţuiesc prin compromis, la ce îmi va servi libertatea? Ea devine inutilă şi periculoasă când îşi pierde moralitatea şi sacralitatea. Îndemnul părintelui Liviu este mai actual ca nici­odată pentru tineri: „Înapoi la jertfă!”.

„Hristos a biruit răul prin suferinţă. Este un ade­văr incontestabil pe care comoditatea şi laşitatea noastră, frica de suferinţă şi moarte, nu vrea să-l recunoască şi să-l accepte. Dar dacă vrem să fim biruitori, trebuie nu numai să acceptăm suferinţa, dar să şi o dorim cu ardoare!” (Jurnal, 14 octombrie 1986). Jertfă nu din spirit de aven­tură, ci din conştiinţa datoriei.

Părintele ne aduce mustrător aminte că debusola­rea celor de azi este efectul laşităţii, al capitulării şi dezertării noastre, ba chiar al trădării în faţa valorilor europene satanizate. Modelul nostru nu este Europa, ci Hristos şi cei asemenea Lui.

 

Vremurile dau dreptate catastrofei anunţate de pă­rintele Liviu, la „Revoluţie”: „Dacă nu am cucerit sufletul tineretului atunci când era frustrat de valori reale, acum, când va fi liber şi va fi asaltat din toate direcţiile de sirenele diverselor miraje, nu prea sunt speranţe în acest prim moment… Avem o importantă şi grea datorie de a reîncreştina spiritual acest tineret român, care, deşi botezat, nu folosea în discursurile lui numele lui Hristos” (Jurnal, 26 decembrie 1989).

Plăcerile nu ascund tărie şi con­servare, ci violenţă şi anarhie. „Lupta aduce mai mult folos decât pacea. Pacea ne moleşeşte, ne face îngăduitori şi timizi pe când răz­boiul ne ascute mintea şi ne deprinde să socotim că întâmplările de faţă sunt trecătoare” (Teodoret al Cirului, PSB 44, p. 249).

În caietele de religie ale celor catehizaţi, părintele insufla acest spirit bărbătesc, luptător şi, nu mai pu­ţin, profund religios. La temelia educaţiei lor se afla un om marcat cu 13 ani de martiraj continuu.

„După două săptămâni de învăţătură a religiei  creştine primul sentiment care mă cuprinde este cel de bucurie şi mulţumire că am reuşit să fiu un ucenic statornic al şcolii catehetice. În acest timp am învăţat viaţa Mântuitorului, adevărurile principale de cre­dinţă, cum  să ne comportăm în biserică şi în societa­te şi am învăţat frumoase cântări religioase.

În acest fel am învăţat să iubesc pe Iisus Hristos Mântuitorul nostru, învăţătura Sa din Sfânta Evanghelie, Biserica Sa şi Sfintele Slujbe. Acum am înţe­les că cel mai mare ţel sau ideal al omului este mân­tuirea. Mă rog lui Dumnezeu să nu părăsesc nicio­dată calea credinţei şi să pot împlini toate poruncile care sunt necesare pentru mântuire. Toată viaţa mea doresc să ascult îndemnul Mântuitorului: „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii (Apoc. 2,10)” (Sabău Monica, elevă, clasa a 4-a, 1987).

Ura necurmată a închisorilor n-a putut stinge lu­mina părintelui Liviu, ce anunţa învierea. Să-l pome­nim cu evlavie, să-l păstrăm în fiinţa noastră, să nu-l îngropăm a doua oară în uitare. Să învăţăm de la el taina răbdării, ştiind că astfel vom fi hotărâţi, puter­nici şi neclintiţi în încercări, altfel vom cădea sub sen­tinţa aspră dar dreaptă, a aceluiaşi părinte: „Nu  pot obţine mântuirea: necredincioşii, păcătoşii şi căldi­ceii. De insistat asupra căldiceilor” (Jurnal, 24 de­cembrie 1988).

Părintele Liviu apare blând, răbdător şi iertător al slăbiciunii umane când aceasta este o neputinţă a cuiva, dar aprig atunci când stigmatizează răutatea şi impostura comuniştilor sau a unora ca acel medic bătrân (care a împroşcat cu ură rezistenţa anticomunistă organizată sub Horia Sima, deci pe toţi Sfinţii închisorilor cu cele mai mincinoase afirmaţii), care n-a făcut nici o zi de temniţă – pr. Liviu a executat 13 ani! – şi pe care pur şi simplu îl desfiinţează într-o admirabilă scrisoare publicată în „Martor într-un proces moral” şi separat.

 

Părintele Iustin Pârvu  despre pr. Brânzaş:

Părintele Liviu şi-a înţeles menirea în deplinătatea ei şi a putut ca prin această înaltă preoţie să-i facă pe toţi una, să-i aducă la picioarele lui Hristos prin Duhul Sfânt. Am înţeles evoluţia puternică de care se învrednicise, atât duhovnicească, cât şi intelectuală, având aşa de frumoase planuri pentru educaţia poporului nostru creştin ortodox; în parte şi începuse această lucrare, şi nu numai prin articolele publicate prin gazetele vremii. Articolele sale, de multe ori de fond, nu aveau alt mesaj decât acela de a îndruma, de a ne apropia şi a ne angaja în lupta alături de Biserică.

E acuzat, ca preot, că a avut şi o motivaţie politică… A fi legionar înseamnă, pentru ei (atei, comunişti, slujitorii iudaismului, n.n.), a fi “cel mai mare rău al naţiunii”, în vreme ce tocmai oamenii aceştia au fost modele de urmat, îndrumători ai spiritualităţii noastre. Ei au fost farul care a luminat calea poporului către Hristos… Părintele Liviu, asumându-şi toate acestea, atât în închisorile prin care a trecut, cât şi în marea temniţă a Ortodoxiei şi a neamului românesc din al XX-lea veac de la Naşterea Mântuitorului, a agonisit lui Hristos şi lui însuşi “un popor ales, o preoţie împărătească şi un neam sfânt”. (Permanenţe, sept. 2001; vezi şi nov. 2001)

Cuvinte ale pr. Liviu Brânzaş

Marea misiune

Nu este niciodată prea târziu pentru un om cu vocaţie misionară să realizeze o mare misiune apostolică în creştinismul contemporan. Refluxul actual al credinţei creştine are drept cauză absenţa marilor apostoli de tip paulin. Renaşterea spiritualităţii şi vieţii creştine va fi posibilă numai prin apariţia unor mari personalităţi apostolice care să concentreze în fiinţa lor calităţile Sfântului Apostol Pavel: spirit vizionar, profunzime de gândire, voinţă energică, elan eroic, spirit de sacrificiu, trăire mistică.

Nimic nu trebuie să ne împiedice să aspirăm spre acest suprem ideal!

Hristos ne cheamă spre două culmi: spre Tabor, spre desăvârşirea spirituală după pilda Sfinţilor Părinţi (idealul filocalic) şi spre Golgota, spre jertfa supremă pentru biruinţa lui Hristos (idealul martiric).

Doamne, ajută! Acum şi până în ceasul morţii! Amin! (Suceagu, 29 nov. 1984)

 

Din punct de vedere creştin, toate valorile de existenţă se judecă raportate la mântuire. Nu există o autonomie estetică absolută. Trebuie arătat clar că arta şi cultura aşa cum sunt, ele nu ajută la mântuirea prin Hristos.

În acest act de clarificare trebuie stabilit ce este tendinţa inconştientă a omului lipsit de temei interior creştin şi ce este acţiune camuflată a unei conspiraţii anticreştine.

Toată cultura modernă este opera “împrăştierii”. Acum încep să înţeleg mai bine insistenţa Sfinţilor Părinţi asupra “împrăştierii”, adică a devierii în superficial şi neesenţial. În toate domeniile vieţii (religioase, sociale etc.) există această tendinţă. Sunt rari oamenii profunzi, adică concentraţi în esenţial.

Pentru noi creştinii, esenţialul este Hristos şi mântuirea prin El. (dec. 1987)

 

Din discursul de la Gherla, 9 sept 1993, sfinţirea monumentului de la cimitir

„De ce, în această epocă în care se vorbeşte atât de zgomotos despre „drepturile omului” şi despre „crimele făcute împotriva umanităţii”, crimele şi ororile săvârşite de comunişti sunt îngropate în mormântul tăcerii? Ni se aminteşte cu insistenţă despre un anumit holocaust, dar se uită în schimb valul de sânge şi uriaşul morman de cadavre pe care s-a clădit bolşevismul, pretutindenea unde a biruit în numele diavolului… Când vor veni reprezentanţii ţărilor care ne-au vândut spre tăiere măcelarului roşu de la Kremlin, să depună flori şi pe mormântul creştinilor asasinaţi, sub diverse forme, de comunişti? Sau în concepţia acestora, numai cei morţi în lagărele naziste sunt victime?”.

 

Pr. Liviu despre slujitorii urii

Foştii slujitori ai ideologiei urii nu se sfiesc să vorbească despre spiritul nostru de răzbunare, deşi ştie toată ţara că după 22 Decembrie 1989 nimeni dintre noi nu a schiţat nici cel mai mic gest de agresiune împotriva celor care ne-au torturat şi ucis; nu am sărit în beregata niciunuia dintre schingiuitorii şi călăii noştri. Ce pot ei să înţeleagă din sublimul versurilor în care s-a imortalizat crezul nostru creştin din închisori? „Prin inimi negre de păduri cu fiare/Trec mucenici cu frunţile în soare/Cerşind pentru călăii lor iertare”…

Această atitudine reprezintă culmea generozităţii cu care ne-a înnobilat suferinţa. Aceasta este răzbunarea noastră! Această lecţie de totală nonviolenţă, pe care le-am dat-o, i-a făcut pe foştii temniceri ai poporului român mai îndrăzneţi. Unii chiar ne ameninţă. Nu este nici inexplicabil şi nici surprinzător. Până nu dispare ultimul martor al crimelor, ei nu au odihnă. Ei nu s-au lepădat de crimele lor şi nu au făcut nici un act de pocăinţă. Ei nu s-au prezentat în faţa naţiunii a cărei viaţă, credinţă şi libertate au fost călcate în picioare de partidul pe care l-au slujit – şi pe care l-au părăsit numai obligaţi de evenimente, dar neputându-se debarasa de spiritul lui malefic – cu atitudinea de reală căinţă şi voinţă de îndreptare a fiului risipitor, spre a fi iertaţi şi restauraţi la demnitatea de oameni. Ei ne privesc în continuare prin lentilele roşii prin care au privit neîndurători timp de o jumătate de veac zvârcolirile acestui popor îngenuncheat de ei.

Nu pot, însă, să nu dau glas regretului că o parte dintre românii ce se consideră acum adversari ai comunismului, dar care atunci nu au fost împreună cu noi la Aiud, folosesc faţă de luptătorii anticomunişti cei mai redutabili aceeaşi terminologie pe care au folosit-o foştii anchetatori şi schingiuitori! Să bănuim la unii dintre aceştia o stare de ocultă satisfacţie că suntem insultaţi şi loviţi în continuare?

Pare paradoxal, dar consider că ar trebui să ne bucurăm că începe un război împotriva noastră. Prea am stat pasivi şi amorţiţi. Acest atac ocult sau direct împotriva ne va trezi – ne va retrezi – la datoria noastră fundamentală. Poate că nedreptatea care se săvârşeşte împotriva noastră va răni inima acestui tineret al ţării, care stă blazat în faţa catastrofei materiale şi morale în care ne scufundăm, şi se va uni cu noi în luptă, pentru o adevărată renaştere românească. (cf. Puncte cardinale, ian. 1994; Gazeta de Vest, nr. 30 (94)/feb. 1994)

 (din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche)