28 februarie:

pomenirea mucenicului

Cornel Niţă

(1927-1950)

„Sfinte  Corneliu Niţă, ne rugăm ţie să ne ierţi pentru indiferenţă, uitare şi necredinţă! „

Născut la 31 mai 1927, student la politehnica din Iaşi. Arestat ca legionar în toamna anului 1948 (fiind fugar), a fost dus la securitatea Bacău de unde, după grele anchete, a ieşit cu trupul şubrezit şi timpanul spart de anchetatorul evreu Avram Mahalu. Transportat la închisoarea Suceava până în ianuarie 1950, când a fost transferat la Piteşti. Aici ajunge în camera 4 spital, „atelierul de tortură şi schingiuiri”, unde la 24 feb. 1950 este torturat de însuşi diavolul întrupat Ţurcanu, de la ora 19 până la ora 22 – fără întrerupere. La ora 22, Corneliu Niţă era mort, cu măruntaiele zdrobite. Când l-au dezlegat şi coborât pe duşumea, era o masă de carne care nu mai avea nici sânge deoarece se scursese în timpul schingiuirilor.

„Ai iubit pe Hristos şi neamul tău şi ai murit în duhul morţilor noştri nepervertit şi nebiruit. Ai fost îngropat la Piteşti, fără lumânare şi fără prohod. Bunii tăi verişori, Jana, fie-i ţărâna uşoară, căci acum când scriu sunteţi împreună, şi cu Ştefan, s-au luptat şi, cu mare risc, te-au dezgropat din ţărâna mişeliei Piteştiului. Oasele tale zdrobite au putut vedea iarăşi o clipă lumina soarelui, te-au aşezat în sicriu şi te-au adus la Bacău lângă părinţi. Sfintele tale oase au fost cinstite şi prohodite de preoţii sfintei noastre biserici strămoşeşti. Ţi-au aşezat flori pe mormânt şi te-au plâns cei dragi ai tăi. Soarele ţi-a trimis şi el cel din urmă salut şi razele lui te priveghează pururi, la fel stelele şi luna.

Soţul Janei, fiind militar, a fost deblocat din armată, fiindcă soţia lui a dezgropat sfinte oseminte, pângărite de slujitorii satanei şi le-a înmormântat creştineşte. Eu eram în timpul acela tot în temniţă. Camarazii tăi, cei mai mulţi, la fel sunt împreună cu tine, în lumina cerului. M-am întors după ani mulţi şi ţi-am căutat mormântul. O cruce fumurie, semnul răstignirii lui Hristos, te veghează. Sinistra pătimire de la Piteşti s-a risipit de mult.

Vin la mormântul tău ca să ne regăsim şi plec cu inima mai grea. Suntem tot sub stăpânirea celor ce ne-au răstignit, parcă e o pedeapsă a cerului. Gândurile îmi rătăcesc aiurea şi retrăiesc spaimele şi spasmele vremii de atunci. Peste mormântul tău s-a aşezat eterna uitare. Privesc chipul tău de pe marmura crucii, ai rămas tot tânăr, chipul tău vremea nu l-a descompus, nu l-a îmbătrânit. Alături pe aceeaşi placă de marmură albă, chipurile părinţilor tăi fărâmate de mâini ticăloase. De necrezut.

Chipul tău a rămas pe marmură nevătămat, neştirbit, neatins, fără nici o lovitură, nedegradat. Dumnezeu ţi-a apărat chipul, dându-le răufăcătorilor gândul cel bun şi le-a tremurat mâna oprindu-le nemernicia. Deşi între morminte aşezat, crucea care te veghează a rămas parcă izolată la capătul pământului. Rar câte un suflet credincios mai aprinde o lumânare. Jertfa ta sfântă de luptător, pentru ca cerul zărilor româneşti să nu se întunece, nu mai spune nimic creştinului de azi. Biserica stă deoparte, nu vorbeşte şi nu preţuieşte sacrificiul tinereţii noastre şi a vieţilor noastre jertfite cu dragoste pentru ca altarele lui Hristos să nu fie doborâte, să avem lumină.

Jertfa lui Corneliu Niţă, mucenic plăpând şi evlavios, arde foc nestins într-un peisaj mohorât şi într-o Ţară a nimănui, în care vrăjmaşul, cu nesătule guri, aleargă slobod, ne devorează morminte, istoria şi ţara.” (Petru Baciu, „Răstigniri ascunse”, vol. 1, 2004, p.140; vol. 2, 2009, p.218)

„A fost o vreme, în perioada comunistă, când aceste experimente demonice, de satanizare a omului, care se regăsesc astăzi la nivel macrosocial, au fost aplicate pe sufletele unor tineri animaţi de un ideal sfânt, care au refuzat să privească în pământ şi străpunşi în suflet de dorul cerului limpede au ales, cu demnitate, credinţă şi curaj, să-i cucerească înălţimile, scară la cer fiindu-le albele lor oseminte. Ei au alcătuit o generaţie distinsă, cultă, credincioasă lui Dumnezeu şi neamului ei. Ei nu s-au temut să-şi piardă sufletele pentru Dumnezeu şi Sfânta Evanghelie pentru că au ştiut că le vor câştiga deplin în Hristos. Ei au ales să se piardă pe sine pentru a se regăsi deplin în Dumnezeu: „Cine îşi va pierde sufletul pentru Hristos şi Evanghelia sa, acela îl va câştiga”.

Au trăit mlaştina deznădejdii, dar nu au deznădăjduit de puterea lui Dumnezeu, au simţit muşcăturile sălbatice ale fiarei, dar au avut curajul să o înfrunte cu privirea aţintită către Dumnezeu. Tineri cu suflete curate au suferit chinuri de neimaginat pentru mintea omenească – Hristos Însuşi suferind în ei. E o taină cutremurătoare pe care nu o putem înţelege cu mintea noastră limitată. Aceşti tineri au fost chinuiţi şi sufleteşte şi trupeşte, de aceea sunt mari înaintea lui Dumnezeu. Sunt Sfinţi Mucenici apropiaţi de noi spiritual, dar şi ca timp istoric. Ei se încadrează armonios într-o continuitate de jertfă a neamului nostru, fiecare frântură de timp istoric românesc fiind sfinţită prin jertfă. Şi generaţia noastră trebuie să se jertfească pentru credinţă şi neam pentru a nu ştirbi această lucrare dumnezeiască. De aceea trebuie să îi rugăm să ne ajute, pe noi cei de astăzi, să ne păstrăm credinţa dreaptă. Din păcate puţini le cunosc numele şi viaţa, dar şi mai puţini îi cinstesc ca sfinţi.

În Cimitirul Central din Bacău se găseşte mormântul tânărului cu suflet de crin Niţă Corneliu, tânăr băcăuan ucis în Vinerea Patimilor în demonica închisoare Piteşti despre care Soljeniţîn a afirmat că „Rusia nu s-a confruntat cu un asemenea fenomen”. Trupul acestui tânăr a fost adus la Bacău de la cimitirul din Piteşti de către verişoara lui, Jana Tabarcea, care a avut de suferit de pe urmele regimului din această cauză.

Acest tânăr de 24 de ani, frumos şi smerit, a fost chinuit în faţa camarazilor săi deţinuţi cu scopul de a le slăbi rezistenţa şi credinţa. Niţă Corneliu a răbdat chinuri mai presus de fire. A fost răstignit pe un perete cu mâinile legate la spate şi bătut crunt timp de mai multe ore, zdrobit bucată cu bucată de către Ţurcanu prin care se manifesta ura dezlănţuită a demonilor. La întrebările şi urletele călăului tânărul răspundea aproape şoptit „nu ştiu nimic”. Într-adevăr sfântul mucenic nu ştia nimic despre acel a trăda a lui Iuda spre care îl îmbia satana prin Ţurcanu, sufletul lui curat ştia doar să sufere smerit şi să-L urmeze pe Hristos, în afară de aceasta nu ştia altceva. Cu cât tânărul era mai tare, cu atât călăul se întărâta, făcându-se asemenea sfinţilor mucenici din vremurile de demult care erau chinuiţi de îndrăciţii „ighemoni”. Sfântul a răbdat cu aceeaşi dragoste şi credinţă pentru Hristos ca şi aceia. A răbdat zdrobirea trupului care i-a înfricoşat pe camarazii de suferinţă şi i-a întărit, „s-a făcut privelişte minunată îngerilor şi oamenilor”, zdrobind puterea celui rău şi s-a unit cu Hristos în Moarte şi în Înviere.

Sfinţii îngeri s-au bucurat, iar noi lăudăm puterea lui Dumnezeu care s-a vădit în sufletul acestui tânăr sfânt şi ne închinăm sfântului martir Niţă Corneliu care este aproape de noi. E mare bucurie pentru noi să-i cunoaştem mormântul! La mormântul lui sufletul poate cânta, se poate ruga, acolo e mereu lumină, chipul limpede şi hotărât al lui Corneliu de pe Sfânta Cruce devine pentru noi icoană. Îngenunchezi şi sufletul se despovărează, simţi cum sfântul te ascultă şi înţelegi că s-a jertfit şi pentru tine.

Trist este că aceşti sfinţi martiri sunt mereu umiliţi pentru că noi nu-i recunoaştem ca sfinţi. De Ziua Eroilor clopotele nu bat şi pentru ei în conştiinţa românilor, pentru ei nu se găsesc coroane de flori, nu primesc onoruri militare şi populare. Puţini sunt cei care se reculeg şi se roagă în faţa sfintei cruci de la acest mormânt simplu şi sfânt. În cer sfinţii martiri ai neamului se bucur împreună, pe pământ omul îi desparte.

Sfinte Niţă Corneliu, ne rugăm ţie să ne ierţi pentru indiferenţă, uitare şi necredinţă! De la mormântul sfântului pleci alt om, cu alte gânduri şi alte nădejdi. Pleci cu Hristos în inimă prin lume, cu acel sfânt, „nu ştiu nimic” pentru lumea apostată şi cu îndemnul Lui: „Nu vă temeţi, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”. (prof. Ana Maria Cuţulab, la P. Baciu, op.cit., p.274-279)

„Era pe la sfârşitul lunii februarie 1950, când într-o zi a fost introdus în cameră un tânăr student cu faţă de copil. Să fi avut vârsta de 19-20 de ani. Numele lui: Niţă Cornel. A fost direct introdus în „focurile reeducării”, adică în torturi cumplite alături de noi ceilalţi. Toată noaptea am petrecut-o în torturi groaznice aplicate de însuşi Ţurcanu sau echipa sa de peste treizeci de torţionari, toţi cu creierele „spălate” şi transformaţi în roboţi docili, fără voinţă şi iniţiativă decât acea impusă de Ţurcanu.

Pardoseala era stropită cu sânge, hainele celor torturaţi – la fel. A trecut ora deschiderii, s-a servit terciul şi am fost obligaţi să stăm cu mâinile în buzunar, cu privirea fixă la bec, fără să facem nici cea mai mică mişcare în dreapta sau în stânga. Ţurcanu a ieşit din cameră, dar peste un minut sau două a reintrat ca o furtună:

– Măi, fiţi atenţi. Avem control. Când strig drepţi, toată lumea se va ridica în picioare.

După câteva minute, primul gardian deschide uşa, zicându-i lui Ţurcanu:

– Au intrat pe secţie!

N-a terminat bine de zis că uşa s-a deschis larg şi în cameră au intrat doi indivizi îmbrăcaţi civil şi doi îmbrăcaţi militar, ambii având grade superioare. Pe individul civil din frunte, ce se vedea că e şeful „delegaţiei”, l-am recunoscut imediat după figură (căci făcea parte din biroul politic al comitetului central al partidului comunist şi pozele acestora erau atârnate peste tot). Era Iosif Kişinevschi, de naţionalitate evreu. Al doilea civil era Alexandru Dumitrescu, al treilea, îmbrăcat militar, era generalul Nikolschi (Grunberg, de naţionalitate evreu), iar al doilea îmbrăcat în uniformă era şeful securităţii din Piteşti.

– Ei, cum e? a pus întrebarea batjocoritor Iosif Kişinevschi.

În clipa aceea studentul cel tânăr adus în cameră abia cu o zi înainte ţâşni din locul său de lângă prici şi zise lui Iosif Kişinevschi:

– Sunt deţinutul Niţă Cornel. Cum să fie? Nu vedeţi şi dumneavoastră?  Şi arată cu mâna spre ceilalţi. Suntem torturaţi.

Abia atunci am îndrăznit să privesc la figurile celor torturaţi. Erau pur şi simplu desfiguraţi. Feţele tumefiate, ochii umflaţi şi negri de lovituri. Unora le mai curgea încă sânge din gură. Era un tablou înspăimântător. Şi eu am fost torturat. Probabil arătam la fel cu ceilalţi.

– Ce, te plângi că sunteţi bătuţi? Asta nu-i nimic. Aţi fost aduşi aici ca să fiţi omorâţi! Să ziceţi „merci” de regimul „uman” pe care vi-l aplicăm! Zicând aceasta, au făcut cu toţii stânga-mprejur şi au ieşit grăbiţi din cameră pentru a evita orice replică a celor torturaţi.

Am rămas cu toţii înmărmuriţi de răspunsul primit şi „figurile”  făcute de aceşti inspectori. Spaima celor torturaţi a atins cota maximă. Nu mai aveam cui să ne plângem. Simţeam că suntem pierduţi.

Moartea lui Niţă Cornel

Ţurcanu a închis liniştit uşa camerei după inspectori, apoi privind crunt la Niţă Cornel, începu cu înjurăturile cele mai abjecte şi josnice din repertoriul său.

– Să te dezbraci imediat!

Astfel bietul Niţă s-a dezbrăcat în pielea goală. A fost legat cu mâinile la spate de doi din roboţii lui Ţurcanu. Între mâini fu introdus un par gros ca să reziste şi cei doi l-au ridicat la înălţimea priciului de la etaj până a rămas aşa spânzurat în cea mai dureroasă poziţie. A luat apoi Ţurcanu o bâtă mai groasă (cam cât mâna mea) şi începu să-l lovească pe Niţă. Apoi adresându-ni-se nouă celorlalţi  – care priveam îngroziţi –  ne-a zis:

– Iată ce o să păţească acel care va mai îndrăzni să iasă la raport.

Bestia de Ţurcanu îl lovea  cu parul peste faţă cu o ferocitate crescândă. La fiecare lovitură peste obraz capul îi era zvârlit în dreapta sau în stânga având impresia că gâtul secat de carne se va rupe şi va zbura cât colo, rostogolindu-se. Am auzit cum la o lovitură mai puternică oasele faciale i-au fost zdrobite. Am sesizat un sunet stins şi surd ca sfărâmarea unei coji de nucă subţire. La altă lovitură i-au sărit mai mulţi dinţi din gură. Ochii i-au sângerat holbaţi gata să iasă din orbite, cu groaza şi spaima tipărită în ei. Începu să vomite cu chiaguri de sânge şi o picătură de sânge i se prelingea din ureche. Nu-mi pot da seama cât a durat supliciul acestui martir căci fiecare clipă părea o veşnicie. La un moment dat a scăpat capul în jos, dând semnal de moarte. Chiar şi astfel cu capul bălăgănind fără viaţă l-a mai lovit de câteva ori până când unul din cei ce-l ţineau spânzurat, îi zise lui Ţurcanu:

– A murit.

– Dă-l în p. . . mă-sii! Ce-i dacă a murit? Cu un legionar mai puţin.

Trupul fără viaţă şi faţa aceea gingaşă de copil zdrobită înspăimântător. Sânge cu carne amestecat zăceau acum în mijlocul camerei. Dar pofta de tortură a lui Ţurcanu încă nu se potolise ci privea ca o fiară în dreapta şi stânga gata să sfâşie şi pe alţii.

– Aduceţi o pătură!

Pe loc au adus o pătură în care au înfăşurat cadavrul şi astfel l-au scos afară pe coridor de unde l-au luat gardienii  să-l ducă mai departe.”

(Gh. Andreica, „Mărturii…, mărturii…”, cap. 33-34: Gh.  Maruşa)

„Pe la sfârşitul lui ianuarie, Ţurcanu l-a ucis personal pe un tânăr legionar, pe nume Niţă Cornel, care fusese premiantul de onoare al liceului teoretic din Bacău şi unul dintre cei mai buni studenţi ai Politehnicii din Bucureşti. Ţurcanu l-a ucis zdrobindu-i ficatul cu picioarele, pentru că mărturisise public – auzind si cei de după cearceafuri – că este creştin şi legionar şi vrea să moară în această credinţă. Nu încape nici o îndoială că Ţurcanu îl adusese în camera 4 spital, ca să demonstreze celui ascuns – care se prea poate să fi fost Nicolski sau Zeller – loialitatea lui faţă de comunişti şi faptul că putea suprima viaţa unui tânăr, fără pic de milă, atunci când victima îşi mărturisea public credinţa în Dumnezeu şi în Legiune. Tânărul acela se asemăna în calităţi, credinţă şi atitudine, cu Pintilie, fiind, ca şi el, unul din cei mai buni dintre noi. Aşa s-a făcut că Mişcarea Legionară a dat dintre tinerii ei ce a avut mai de preţ, ca jertfe închinate lui Dumnezeu şi credinţei legionare. Sunt convins că, dacă tineretul legionar ar fi dat numai aceste două jertfe, ar fi împlinit poate prinosul de sacrificiu. Ei valorau cât sute dintre noi, ceilalţi.” (D. Bordeianu, „Mărturisiri…”, Piteşti, Declaraţiile publice)

din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche

sursa foto: fericiticeiprigoniti.net