8 septembrie, de Nasterea Maicii Domnului, facem si pomenirea

Sfantului Marturisitor

Părintele Constantin Voicescu

(1924-1997)

 Părintele Voicescu este un mare duhovnic ortodox al zilelor noastre. S-a născut la 28 iulie 1924 în familia ceferistului Stan şi a croitoresei Zinca (n. Manea) Voicescu. A crescut în diferite orfelinate din România. Până în 1942 este elev la Şcoala Normală din Buzău. Constantin Voicescu a fost arestat prima oară în perioada decembrie 1942-1943. A fost condamnat de Curtea Marţială a Corpului 5 Armată Ploieşti la 3 de închisoare corecţională pentru apartenenţă la Frăţiile de Cruce. Stă închis la Piteşti şi Alba Iulia.  Perioada aceasta, la Piteşti, a fost cea mai frumoasă: puteau citi cărţi, Biblia, era şi o capelă.

În vara lui 1944, după eliberare, este elev militar la Arad. În 1946 absolvă Liceul Matei Basarab din Bucureşti. La 8 noiembrie 1945 participă la manifestaţia de susţinere a Regelui Mihai. În perioada 1946–1948 urmează anii I şi II la Facultatea de Geografie din Bucureşti. A fost ucenic spiritual al preotului Toma Chiricuţă (1945-1948). Frecventează şi mănăstirea Antim, în perioada Rugului Aprins.

A doua oară a fost arestat în mai 1948, când era angajat la Institutul Teologic din Bucureşti şi condamnat pentru „uneltire împotriva ordinii sociale” prin sentinţa nr. 538/1949 a Tribunalului Militar Bucureşti la 4 ani detenţie. Închis la Jilava. Primul Paşti de aici l-a petrecut la reduit, camera 9-12, într-o perioadă mai aspră, dar circula Noul Testament.

În a doua jumătate a anului 1949 a fost mutat la Piteşti. Spre toamnă înrăutăţindu-se regimul, au priceput că li se pregăteşte ceva. Se auzeau zgomote, urlete, ca pregătire a reeducării. Dumnezeu însă l-a salvat căci din cauza tuberculozei l-au dus la Târgu-Ocna, după o aspră triere la Văcăreşti. La Tg. Ocna au avut parte de o primire cu totul neaşteptată din partea gardienilor: „Noi, repede, învăţaţi cu „banditule mişcă!”, cu înghionteli…. Unul din ei ne-a zis: „Staţi, taică, mai încet…”. Când am auzit cuvântul ăsta taică nu ne-a venit să credem”. Aici va rămâne 4 ani (1950-1954) din cei 12 petrecuţi în închisori.

Regimul era mult mai bun ca la celelalte închisori, dar s-a încercat şi aici o reeducare a bolnavilor. Reeducarea a eşuat, izbindu-se de rezistenţa celorlalţi deţinuţi, care s-au manifestat prin strigăte la ferestrele închisorii, încât a aflat tot oraşul. De atunci nu s-a mai încercat vreo acţiune de reeducate în Tg. Ocna, însă regimul s-a înăsprit: ferestre închise, geamuri vopsite, izolări etc.

Ofiţerul politic condiţiona tratamentul de colaborarea cu regimul. Au murit pentru că n-au vrut să-şi vândă sufletul şi să devină informatori, în schimbul streptomicinei care le-ar fi salvat viaţa: studentul Goe Niţescu, elevii Edi Masichievici sau Nelu Soltaniuc. Edi Masichievici a cerut să i se aprindă lumânarea. După ce s-a trezit dintr-un somn scurt, a cerut să fie stins mucul de lumânare spunând că i s-a arătat Mântuitorul, Care i-a zis: „Nu te iau în seara aceasta”. L-a chemat la El în noaptea următoare.

Viaţa de la Tg. Ocna l-a determinat pe Constantin să părăsească geografia şi să opteze după eliberarea din 1954, pentru teologie şi preoţie. Nu a fost singurul. Închisoarea Tg. Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Deşi boala şi suferinţa erau la ele acasă, a existat o comunitate, o adevărată familie duhovnicească. Acestei familii i-au dat viaţă Valeriu Gafencu, Ion Ianolide şi alţii.

Când bisericuţa paraclis din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectată, crucea de pe turlă doborâtă, iar veşmintele preoţeşti şi acoperămintele din altar trimise drept cârpe de spălat pe jos, deţinuţii au căutat să le recupereze, să le ascundă. Un patrafir vechi a fost cusut de Constantin în căptuşeala paltonului şi a reuşit să-l scoată apoi afară. A fost un semn că Dumnezeu avea un plan cu el, spre preoţie. Tot acolo a fost introdus un Nou Testament care circula în foi volante. Au fost memorate rugăciuni, psalmi, acatiste, paraclise; se învăţau limbi străine, matematică, fizică, poezie. Cu binecuvântarea preoţilor deţinuţi s-a practicat rugăciunea inimii. Gafencu şi Ianolide au adus cu ei experienţa spirituală a Aiudului.

Preoţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja, Varlaam Lică şi alţii le făceau slujbe pe ascuns, mai ales spovedanie şi Împărtăşanie, adusă de afară cu multă grijă. Aproape toţi care au murit au primit Împărtăşania. Toate se făceau pe ascuns de ochii administraţiei şi de urechile turnătorilor. Era o atmosferă de catacombă, ceea ce îi întărea sufleteşte mult. Cei ce au murit au plecat liniştiţi, în pace, conştienţi că trec un prag. Mulţi s-au convertit din atei şi necredincioşi în profund credincioşi sub înrâurirea dragostei şi jertfei creştine. Constantin a trăit, alături de ceilalţi, „sfinte şi adevărate bucurii!”.

Când murea cineva, la poarta închisorii era „o năsălie cu o ladă-cosciug, care primea unul sau două cadavre, în interior aflându-se de multe ori încă unul sau chiar doi de-ai noştri. Lada îşi deşerta morţii dincolo de zidul închisorii, la marginea unui cimitir, în gropi superficial săpate, fără cruci şi fără semn, apoi se întorcea aşteptând pe alţii. Ne aştepta pe noi. Un fost grefier de la Tg. Ocna ne-a relatat că în timpul iernii, când pământul era îngheţat, deţinuţii de drept comun care transportau cadavrele, şi ele îngheţate, le tăiau din picioare, ca să încapă într-o groapă mai mică. În 1990 s-a ridicat acolo o troiţă şi s-a făcut slujba înmormântării pentru toţi cei care au adormit în Domnul în temniţa de la Tg. Ocna. În fiecare an, cei care am supravieţuit ne adunăm acolo şi le facem pomenire”, mărturiseşte părintele Voicescu.

La 14 iunie 1954 este eliberat de la Tg. Ocna şi se căsătoreşte în acelaşi an (31 octombrie) cu Laura-Florentina Durac din Piatra Neamţ, absolventă a Academiei Comerciale şi a Facultăţii de Teologie. În 1956 i se naşte un fiu, Mihai, viitor preot. În anii 1956–1958 urmează anii I şi II la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi în paralel lucrează ca geotehnician la Institutul de Geologie. În 1957 i se naşte prima fiică, Irina.

Arestat a treia oară la 30 octombrie 1958 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă prin sentinţa nr. 844/59 a Tribunalului Militar Bucureşti, în lotul „mistico-legionar de la Tg. Ocna”, pentru activitate mistică de într-ajutorare în penitenciar, activitate continuată şi după eliberare. Perioada aceasta a fost extrem de grea. Timp de 6 ani este deţinut la Jilava şi (din feb. 1960) Aiud.

La 25 iunie 1964 a fost eliberat în urma decretului de amnistie generală. Se angajează în acelaşi an ca muncitor la Uzinele 23 August. În 1965 se naşte fiica sa Ileana. Din 1967 s-a angajat la Institutul Biblic şi de Misiune Ortodoxă (legătorie, corectură). Între 1967–1969 urmează anii III-IV la Facultatea de Teologie Bucureşti, iar în 1967 se înscrie la Facultatea de Geografie-Istorie Bucureşti. La 11 februarie 1973 este hirotonit pe seama bisericii Radu Vodă (paraclisul Seminarului teologic). Slujeşte onorific la biserica Bucur Ciobanul, împreună cu pr. Alexie Bârcă. Din oct. 1976 până la sfârşitul vieţii a fost paroh la biserica Sapienţei – Adormirea Maicii Domnului – din centrul Bucureştiului.

Ochiul securităţii însă a rămas permanent asupra lui. Face demersuri pentru salvarea de la demolare a bisericii Sapienţei şi se ocupă de mutarea şi restaurarea bisericii Mihai Vodă. În 1988 îi moare soţia, înmormântată la Cernica. Cu ocazia manifestaţiei din Piaţa Universităţii în 1990, sfinţeşte crucile. Este membru fondator al Alianţei Civice, devine membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Christiana”, participă la înfiinţarea Centrului de medicină socială „Christiana”. Este membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, alături de alte mari figuri. Împreună cu preoţii Ioan Iovan, Liviu Brânzaş, Alexandru Capotă, Vasile Pătraşcu şi Dumitru Manta, deschide primul congres al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. În 1992 este ales membru al Consiliului Naţional al Alianţei Civice. În anii 1994–1997 participă la Simpozioanele Memorialului Sighet.

La 8 septembrie 1997, pe când se întorcea de la parastasul de la Mislea, este lovit de o maşină şi moare. „Accidentul” a fost de fapt regizat de aceeaşi securitate pentru a omorî încă un mărturisitor împotriva comunismului. Este înmormântat în 11 septembrie la Cernica, alături de soţia sa. Duminică 26 mai 2002, a avut loc la marginea şoselei Ciolpani – Tâncăbeşti, parastasul pentru pr. Voicescu şi sfinţirea monumentului ridicat în memoria sa.

Părintele învăţa prin tot ce făcea ca preot şi ca om, prin pilda vieţii sale. Înţelept şi cald, slujitor impecabil, om de atitudine civic-morală, nu doar religioasă. Predicile de la amvon erau întotdeauna în strânsă legătură cu probleme curente, fie duhovniceşti, fie social-caritabile, chiar politice uneori. Ca duhovnicera unul dintre cei mai căutaţi preoţi din Bucureşti, frecventat atât de creştini obişnuiţi, cât şi de mulţi intelectuali de toate vârstele. Ca om de atitudine, îi era în totalitate străin pasivismul. Aşa se explică apartenenţa sa la Frăţiile de Cruce, cunoscând de tânăr închisorile. Crescut şi educat în spiritul patriotismului, după 1989 părintele s-a simţit dator să vorbească deschis şi ferm, renunţând aproape total la problemele personale şi dedicându-se parohiei şi societăţii. Astfel că unii l-au acuzat că face politică, în loc să-şi vadă de „datoriile” lui preoţeşti. Dar

părintele a înţeles că datoriile sale erau legate şi de viaţa publică, pentru că preotului nu-i

este indiferent cine conduce ţara. El însuşi participa la întrunirile Alianţei Civice şi a purtat ecusonul de „Golan” în Piaţa Universităţii. Nu era preotul care să spună doar „Doamne, Doamne”, să împartă binecuvântări şi să doarmă liniştit. A fost un om de atitudine, cum rar se mai află azi. Permanent preocupat de soarta ţării şi îndurerat de oportunismul celor aflaţi la putere.

„De ce?” – la înmormântarea pr. Constantin Voicescu:

„Poate că Domnul Dumnezeu, Cunoscător a toate, a binevoit să-l scutească pe bunul nostru păstor de alte chinuri mistuitoare, prefigurate dintru început în slujirea pentru care a fost chemat şi ca să nu fie ştirbită această slujire, le-a concentrat pe toate într-o singură străfulgerare de clipă. Sau poate că prin moartea subită suferită de părintele Constantin s-a scutit ţara aceasta de o catastrofală pedeapsă. Poate că era nevoie de o jertfă de răscumpărare pentru toate nelegiuirile şi blasfemiile care de lungă vreme întinează pământul patriei noastre.

Sau poate că Maica Domnului a dat semn că e nevoie de mare purificare a pământului pe care Ea şi L-a ales ca grădină. Poate că în locul miasmelor ce i-au otrăvit grădina Maica Sfântă s-a bucurat să primească spre înmiresmare tămâia sufletului duhovnicesc al părintelui Constantin, tămâie care a ars în atâtea rânduri în flacăra iubirii de cruce, neam şi ţară.” (Aspazia Oţel Petrescu, „Doamne, strigat-am!”, ediţia 2008).

(Rost, mart-apr. 2005; Permanenţe, mai 2002; Scara, nr. 7; http://www.miscarea.net/1-voicescu-inchisoarea-tg-ocna.htm)

din “Martiri si marturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche