Duminică, 2 septembrie, a plecat la Domnul

Părintele Mihai Lungeanu 

mărturisitor in temniţele prigoanei comuniste

Duminică, 2 septembrie Părintele Mihai Lungeanu a plecat la Domnul după o viaţă de sfânt. A fost depus la Biserica “Buna Vestire” în Iași.  Înmormântarea va fi la ora 10, mâine,  joi 6 septembrie, in ziua de pomenire a minunii din Colose a Sfântului Arhanghel Mihail, în a cărui Legiune a luptat din tinerete, şi în a cărui Legiune s-a alăturat acum întru slavă, alături de Corneliu Codreanu, sfântul voievod, Căpitanul, şi de muţimea camarazilor care s-au sfinţit. Să ne întărească Dumnezeu pentru rugăciunile lor!

 Din viaţa Părintelui Mihai Lungeanu

Născut în 1924. Tatăl său era preot, iar mama învăţătoare. Urmează Medicina, întreruptă în anul IV, 1947, când este arestat şi condamnat 4 ani ca frate de Cruce. Va executa însă 6 ani şi trei luni. Trece prin reeducarea de la Piteşti unde promite lui Dumnezeu că de va scăpa de aici, toată viaţa o va pune la picioarele Lui. Ajunge la Tg. Ocna unde era suspect de tuberculoză renală. Alături de doamna doctor Margareta şi de ceilalţi medici (Banu, Ghiţulescu, Floricel, Lefa, Georgescu) ajută la tratarea bolnavilor. Eliberat, ocupă doar un post de sanitar pe Salvare şi în timpul acesta practică Rugăciunea inimii, vizitează mănăstiri, cunoaşte pe ieromonahii Arsenie Papacioc, Antonie Plămădeală, Petroniu Tănase, Roman Braga, Sandu Tudor, Ioan Iovan, pe maica Mihaela sau maica Veronica de la Vladimireşti.

În august 1954 este rearestat şi condamnat 15 ani muncă silnică. A făcut 10 ani şi se eliberează în 1964. Se înscrie la facultatea de Biologie şi ocupă un post de biolog la Iaşi. Slujeşte lui Dumnezeu în societate, în familie, dar nu poate deveni preot cum ar fi vrut. Abia după 1989 este hirotonit diacon onorific de către arhiepiscopul Bartolomeu Anania, la Cluj. În 17 ianuarie 1999 este hirotonit preot în parohia tatălui său, deci la vârsta de 75 ani. Astfel şi-a văzut împlinit visul şi legământul făcut lui Dumnezeu în închisoare (Fl. Strejnicu, „Creştinismul Mişcării Legionare”, 2001, p.171). După 1990 este mereu prezent la parastasele şi comemorările martirilor din închisori.

„Prin toamna anului 1955, la o regrupare a deţinuţilor făcută de administraţia închisorii, în celula unde stăteam a venit un bărbat tânăr, frumos, ai cărui ochi exprimau blândeţe deosebită şi o aleasă bunătate. De statură înaltă, tânărul domn s-a apropiat şi, întinzându-mi mâna, mi-a spus că este Mihai Lungeanu, din Iaşi –   student la Medicină, în anul V, când fusese arestat prima dată, în august 1947. Era la a doua condamnare. Imediat, între noi s-a legat o prietenie dintre acelea care sunt binecuvântate cu darul de a nu se sfârşi niciodată, nici chiar dincolo de mormânt.

Mihai Lungeanu a trecut prin reeducările de la Piteşti, din care a scăpat în mod miraculos, de altfel acesta fiind momentul crucial care i-a schimbat viaţa. Mi-a spus că s-a rugat zile şi nopţi promiţând Mântuitorului că, dacă îl va scoate din acel Infern, toată viaţa şi-o va aşterne la picioarele Lui, în sensul că se va preoţi sau va merge la o mănăstire pentru a se călugări. Ruga i-a fost ascultată şi, pe considerentul că era bolnav de TBC pulmonar, a părăsit definitiv Piteştiul.

După eliberare, ajuns acasă, i-a spus tatălui său, care era preot la Biserica „Buna Vestire” din Iaşi, că va abandona Medicina şi va intra în mănăstire sau va urma Teologia. După ce a meditat câteva clipe, surprins de hotărâre, i-a spus că îl înţelege ca preot, dar nu şi ca tată. Hotărârea lui Mihai însă a fost definitivă.

Auzind de Mănăstirea Vladimireşti, în una din zile Mihai bătu la poarta acelui lăcaş. A stat de vorbă cu stareţa mânăstirii, maica Veronica Gurău, apoi cu aghiotanta ei, maica Mihaela Nicoară, şi cu preotul Ioan Iovan, după care a rămas acolo. Cât a stat în mânăstire, a fost socotit un doctor fără de arginţi, însă după puţin timp Tribunalul Militar Bucureşti îl condamnă a doua oară.

Cât am stat în celulă cu Mihai Lungeanu, se plimba încet şi continuu, căutând să reţină anumite pasaje din nişte file împăturite pe care le strângea în pumni. Prin nu ştiu ce minune, căpătase un capitol din Noul Testament. Zile, săptămâni şi chiar luni la rând, Mihai a reuşit să memoreze Noul Testament…

Cu o perseverenţă rar întâlnită şi, în acelaşi timp, cu foarte multe piedici, Mihai a fost uns diacon, rămânând astfel multă vreme în slujba bisericii. Abia la vârsta de 74 de ani, visul lui s-a realizat, devenind preot din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, şi nu unul obişnuit, ci de o tulburătoare trăire religioasă, cu mult har şi cu o nesfârşită iubire de oameni.” (Grigore Caraza, „Aiud însângerat”)