Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară

un articol de Constantin Mihai (publicat in Pagini Brasovene)

Există în istoria culturală românească o serie de prejudecăţi, de stereotipuri care ţin locul unui travaliu solid, unei documentari exhaustive, unei întreprinderi academice riguroase, bazate pe surse veridice, interpretate onest şi cu pricepere. Cu alte cuvinte, amatorismul grefat de cele mai multe ori pe o analiză a resentimentului este preferat unei construcţii elaborate, unei specializări serioase care să evite eterna “aflare în treabă”, un adevărat sport naţional.

Specializându-mă în istoria intelectuală a Criterionului, a generaţiei’27, patronată, în buna ei măsură, de Nae Ionescu, nu aveam cum să evit un subiect referitor la raporturile dintre practicile culturale interbelice şi ideologia sa. Această arie de cercetare mi-a permis cunoaşterea în profunzime nu numai a resorturilor intelectuale ale criterionismului, ci şi a celor spirituale, politice – în sensul său larg de ideologie, ca forma mentis.

Relaţia dintre Mircea Eliade şi Mişcarea Legionară este o problemă veche, ce revine mereu în actualitate, stârnind reale patimi care merg până la a deveni o obsesie. Centenarul Eliade nu a fost lipsit de asemenea evenimente şi probabil că va mai trece mult timp până ce lucrurile se vor clarifica, dacă va exista competenţă şi cinste.

În principiu, astfel de subiecte “tari” sunt considerate mereu controversate tocmai de către cei care le controversează mai mult, neţinându-se cont de două criterii fundamentale: buna specializare şi bunul simţ, incluzând aici probitatea intelectuală, în vederea stabilirii adevărului. Deşi există un corpus impresionant de literatură legionară publicat după decembrie 1989, deşi s-a deschis accesul la o bună parte a arhivelor, deşi există o literatură memorialistică bine articulată, ce trebuie corelată cu întreaga istorie orală (în special, prin prezenţa unor importanţi martori în viaţă ai fenomenului), istoriografia românească continuă aceeaşi linie neprofesionistă, ignară a şcolii comunism-securismului kaghebist, pentru care abordarea ştiinţifică este înlocuită de un amatorism cras, fundat pe ignoranţă, minciună şi tot arsenalul propagandistic. De aceea, o bună parte a trecutului nostru recent rămâne într-o ceaţă voită, în pofida unor cercetări singulare, mai serioase.

Abordarea unui capitol vital de istorie românească, precum cel al Mişcării Legionare, al semnificaţiei sale în spaţiul românesc rămâne în grija unei tinere generaţii de istorici autentici – istorici de vocaţie, născuţi astfel, nu făcuţi la şcoala istoriografiei comuniste –, al căror demers pluridisciplinar va da măsura complexităţii acestui fenomen. Până atunci ne mulţumim cu cercetarea occidentală care, de multe ori, se dovedeşte mai onorantă în raport cu cea “urechistă” românească.

Vom încerca în textul de faţă să formulăm câteva puncte de vedere care pot ajuta la clarificarea unor aspecte importante ale istoriei noastre culturale, esenţială fiind ipostaza celui care le rosteşte: o bună cunoaştere a fenomenului interbelic, sub toate raporturile sale, ca expresie a unei specializări solide, a unei preocupări constante de cercetare în acest domeniu. Numai prin poziţii competente, putem evita formularea unor verdicte amatoristice ce funcţionează, din păcate, la noi, ca adevăruri absolute.

În primul rând, trebuie să stabilim că Mişcarea Legionară a fost “o mişcare de revigorare creştină şi naţională din acest veac (este vorba de secolul XX – n.mea C.M.), în România” (Petre Ţuţea). Aceeaşi mare personalitate a culturii române Petre Ţuţea făcea o altă afirmaţie elocventă: “toate marile personalităţi româneşti au aderat la Mişcarea Legionară fiindcă nu exista decât poziţia radicală faţă de influenţa nefastă a bolşevismului rusesc. Mişcarea Legionară era singura mişcare de dreapta teologal fondată”. George Racoveanu, o altă figură emblematică a generaţiei’27 considera Mişcarea Legionară ca fiind “cea mai profundă revoluţie spirituală pe care a cunoscut-o poporul român de la creştinarea lui încoace. Această revoluţie, prin calităţile ei, este valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe calea încreştinării efective”.

Din aceste două afirmaţii rezultă două idei esenţiale, care marchează structura Mişcării Legionare, ambele legate inextricabil: 1. Mişcarea Legionară este singura mişcare fondată teologal ; 2. Mişcarea Legionară este singura forţă care luptă deschis împotriva bolşevismului rusesc. De altfel, Corneliu Zelea Codreanu, liderul Mişcării Legionare a prevăzut cu o intuiţie genială, încă din 1936, pericolul bolşevismului: “de vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină, că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza? Consecinţele? Inutil a le discuta”. Ceea ce a urmat se ştie foarte bine. Mai este ceva de comentat în privinţa diagnosticului pus de Codreanu, cu 8 ani înainte de intrarea tancurilor sovietice în România?

Anticomunismul şi creştinismul Mişcării Legionare fundate pe ideea de jertfă sunt ilustrate cu asupra de măsură în toate prigoanele, începând din perioada carlistă, continuând cu cea antonesciană şi terminată la apogeu, cu cea comunistă, prin numărul de martiri şi mucenici care au umplut închisorile politice – să nu uităm un adevăr istoric esenţial conform căruia deţinuţii politici din închisorile comuniste reprezentau un procentaj majoritar de 75-80% de legionari. Mişcarea Naţională de Rezistenţă Armată din Munţi este alcătuită, în marea ei majoritate, de membrii Mişcării Legionare, alături de militari, ţărănişti (a se vedea geografia grupurilor de rezistenţă armată, majoritatea legionare). Prin urmare, lupta împotriva comunismului a fost dusă de Mişcarea Legionară atât în ţară, prin formele amintite, cât şi în exil. Acesta este un fapt istoric incontestabil. Jertfa Mişcării Legionare este una grăitoare şi salvatoare pentru destinul naţional. Nerecunoaşterea acestei jertfe nu poate atrage decât pedeapsa divină, în măsura în care mucenicia şi sfinţenia sunt biletele noastre de identitate, ca naţiune, la Judecata de Apoi. Aceste adevăruri istorice trebuie cunoscute de către toată lumea care încearcă să înţeleagă trecutul nostru recent.

Generaţia’27, din care făcea parte şi Mircea Eliade, avea drept model intelectual şi uman pe Nae Ionescu. Legătura dintre Profesor şi marea majoritate a elevilor săi nu se rezuma numai la nivelul academic, strict paideic (educaţie şi formare), ci şi la nivelul spiritual, o legătură bazată pe o bună adecvare de structură. Apropierea lui Nae Ionescu de Mişcarea Legionară se petrece în 1933, el descoperind în ea instrumentul de expresie a structurii fiinţei româneşti, a creştinismului pe plan istoric şi politic, structuri pe care Profesorul le elaborase cu anticipaţie în interiorul său. Mediul legionar i s-a părut familiar, întrucât nu reprezenta altceva decât proiecţia în domeniul acţiunii practice a propriei lui filosofii. Marea operă a lui Nae Ionescu nu sunt cursurile tipărite postum, ci elevii pe care i-a “moşit” asemenea lui Socrate, Akademos.-ul pe care l-a creat. Iată, deci, cum la şase ani de la actul de înfiinţare al Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927), elita intelectuală interbelică începe să împărtăşească principiile Mişcării Legionare, a acelei şcoli unice de formare a omului spiritual profund, printr-o reînnoire a fiinţei, o adevărată metanoia. O parte din elevii lui Nae Ionescu, precum Mihail Polihroniade, Alexandru Cristian Tell, Ernest Bernea se înscriu încă din 1933, în Mişcarea Legionară.

Sigur, ne punem o întrebare firească: oare ce a condus ca o întreagă elită intelectuală, precum cea interbelică grupată în jurul lui Nae Ionescu şi care reunea numele grele ale culturii române, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Ernest Bernea, Vasile Băncilă, Dumitru Cristian Amzăr, George Racoveanu, Paul Costin Deleanu, Mihail Polihroniade –iar lista poate continua – să subscrie principiilor promovate de Mişcarea Legionară? Terbilismul, naivitatea, cum tot se încearcă de mai bine de o jumătate de secol să se acrediteze? Oare întreaga elită intelectuală criterionistă era condusă de duhul naivităţii şi al teribilismului?

Mişcarea Legionară a fost o mişcare elitistă, fundată pe aportul neprecupeţit al vârfurilor din toate domeniile de activitate, îndeosebi din zona superbiei intelectuale şi a rafinamentului spiritual. Jertfa acestor elite este una a României profunde, anticomuniste, creştine şi naţionale, în răspăr cu materialismul bolşevizant, cu ateismul criminal. Ne-a învrednicit Dumnezeu ca prin documentul oficial asumat de către statul român,  pe 18 decembrie 2006, să se recunoacă public [..] că regimul comunist instaurat cu forţa, prin tancurile sovietice, în 1944, a fost un regim criminal, ilegitim şi ilegal. În sfârşit, s-a produs un act de dreptate, o reparaţie istorică morală care se cere concretizată cât mai repede posibil, printr-o condamnare penală a tuturor celor care au mutilat chipul României creştine: torţionari, securişti, activişti, nomenclaturuişti, informatori etc.

După ce am creionat contextul în care se produce apropierea dintre elita interbelică şi Mişcarea Legionară, stabilind argumentele de ordin cultural şi spiritual, din perspectiva istoriei intelectuale, ne vom îndrepta atenţia asupra relaţiei particulare dintre Mircea Eliade şi Mişcare.

Ataşamentul lui Mircea Eliade faţă de Mişcarea Legionară era, în primul rând, unul faţă de valorile spirituale, de rostul lor major în regenerarea naţională. Misiunea culturală a generaţiei criterioniste implica, în subsidiar, şi aspectul spiritual, pe care aceasta îl considera de o importanţă capitală în reaşezarea şi în primenirea unei lumi româneşti de păcatele politicianismului veros, de minciuna şi hoţia care deveniseră emblematice pentru funcţionarea unui stat de drept. Nu era vorba de instituirea vreunei dictaturi, cum greşit s-a înţeles, ci de constituirea unui stat democratic, în care principiile şi regulile să troneze la buna sa funcţionare. Acest ideal spiritual, ca singura soluţie de salvare a naţiunii, pe care pornise legionarismul, nu avea cum să nu fie împărtăşit de tânăra generaţie intelectuală, cu atât mai mult cu cât recursul la Tradiţia organică, creativă, vie constituia o bună perspectivă în procesul de metanoia a firii româneşti.

Sigur, se poate glosa la infinit pe această temă, existând şi tentaţia căderii într-o demagogie ieftină, într-o retorică pietistă, contraproductivă, în absenţa unei bune măsuri şi a unui bun echilibru. Se speculează tot mai mult pe chestiunea implicării sau neimplicării lui Mircea Eliade în fenomenul legionar, creându-se adevărate procese de intenţie. Au existat mai multe episoade, cel puţin în perioada post-decembristă, a paternităţii unor texte prolegionare ale lui Eliade, problema fiind mai mult sau mai puţin rezolvată, prin publicarea celor 12 texte de către Mircea Handoca. Nu mai doresc sa reiau această lungă discuţie care nu a dus, din păcate, la nici o concluzie serioasă, intrucât presupoziţia de la care s-a plecat a fost una total greşită: nu s-a lămurit în ce a constat efectiv aderarea lui Eliade la Mişcarea Legionară.

Voi prezenta pe scurt câteva date de ordin istoric care au fost şi sunt mereu ocultate, date care pot constitui un punct solid de plecare în toată această chestiune. Spuneam că anul 1933 este anul în care Nae Ionescu se apropie de Mişcarea Legionară, un an hotărâtor în care o parte dintre elevii săi aderă la această cauză. Mircea Eliade este încadrat în cuibul legionar “Axa” – condus de Mihail Polihroniade. În 1937, Eliade a condus, împreună cu Mihail Polihroniade şi cu pictorul Alexandru Basarab, propaganda electorală legionară din judeţul Ialomiţa. A candidat pe listele Partidului Totul pentru Ţară la alegerile din 1937. În 1937, Mircea Eliade, asistent al lui Nae Ionescu la catedra de metafizică – intrat în 1933, la catedra de metafizică, cu sprijinul maestrului său care i-a cedat cursul de istorie a metafizicii şi un seminar de istoria logicii –, este exclus din Universitate pentru “scrieri pornografice”. Se declanşează atunci în presă o campanie de susţinere a lui Eliade, demonstrându-se abuzul la care fusese supus tânărul istoric al religiilor şi demontându-se pretinsele acuzaţii. Nu excludem posibilitatea ca altul să fi fost mobilul acestei măsuri dure împotriva lui Eliade, mai ales că acesta se angajase în lupta politică electorală pentru Mişcarea Legionară, lucru bine ştiut de autorităţile statului, care nu acceptau asemenea poziţii. Printre cei care protestează împotriva măsurii luate la adresa lui Eliade se numără Nae Ionescu, titularul catedrei, precum şi colegii săi de generaţie: Cioran, Noica, Arşavir Acterian ş.a. În 17 aprilie 1938, sub Carol al II-lea, ziarul “Cuvântul” este interzis, iar Eliade este arestat şi deţinut în lagărul de la Miercurea Ciuc, împreună cu Nae Ionescu, Radu Gyr, Iordache Nicoară, Ion Mânzatu, Dragoş Protopopescu, Nichifor Crainic, precum şi cu o serie de lideri legionari. O descriere a atmosferei din acest lagăr care consta în speranţă, ordine, încredere, ataşament la valorile creştine şi naţionale, este realizată de Eliade în ziarul “Buna Vestire” din 17 decembrie 1940. În 1938, Nae Ionescu este dat afară din învăţământul universitar, ca urmare a îmbrăţişării cauzei legionare, ataşament pe care Carol al II-lea nu i-l va ierta niciodată. Măsura de destituire a lui Nae Ionescu din mediul universitar va fi una definitivă.

Ceea ce l-a atras pe Eliade la Mişcarea Legionară este acea sinteză de românism şi spiritualitate, care realiza exigenţa unui mesianism specific românesc. Eliade afirma că “Mişcarea Legionară avea dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică, cum încă n-a cunoscut istoria Europei”. Iată aşadar cum înţelegea să explice însuşi Eliade raţiunea atitudinii sale la care nu a renunţat niciodată, recunoscând caracterul spiritual creştin al revoluţiei legionare, profund diferit de cele dominate de primatul economic al statului (fascismul) sau al rasei (rasismul).

Aşa cum reiese din memoriile sale publicate – încă mai există pagini nepublicate – Eliade nu s-a dezis de ataşamentul său faţă de Mişcarea Legionară, el continuând în exil lupta sa deschisă împotriva comunismului. În 1940, ataşat cultural la Londra, şi ulterior, la Lisabona, Eliade se stabileşte la Paris, în 1945, unde, dincolo de activitatea sa de cercetare, desfăşoară o fecundă campanie culturală de promovare a tradiţiei intelectuale şi spirituale româneşti, a identităţii pe care o conserva cu grad mare de responsabilitate şi competenţă. Nu se poate discuta despre exilul românesc anticomunist în absenţa lui Mircea Eliade şi a rolului său salutar. Deşi nu a mai manifestat direct o legătură cu Mişcarea Legionară, Eliade a rămas fidel crezului său pe care l-a transpus în faptă, de cîte ori a fost nevoie. Oratoria faptei a fost una emblematică, dând mărturie ataşamentului său pentru valorile spirituale şi culturale.

De aceea, fenomenul Eliade, înţelegând aici viaţa şi opera sa exemplare, constituie o superbie a aristocraţiei intelectuale şi spirituale romîneşti la care trebuie să ne raportăm cu bucurie. Ceea ce rămâne important nu este relaţia sa cu Mişcarea Legionară ca factor istoric, ci perceperea acestui fenomen complex care, în drumul său, s-a intersectat cu principiile singurei mişcări spirituale ce a încercat să remodeleze chipul unei României schimonosite, în duhul Adevărului revelat.

Constantin Mihai