O erezie incoltita in Biserica Ortodoxa

IPS HIEROTHEOS VLACHOS DENUNTA O GRAVA EREZIE SI HULA DE TIP PROTESTANT care ameninta teologia si viata Bisericii ortodoxe de astazi, viclenind in numele intoarcerii la “Biserica primara”

Despre atacul ecumenistilor asupra isihasmului si promovarea desei impartasanii, fara pregatirea premergatoare prin spovedanie

Cuvantul αἵρεση provine de la verbul αἱρέομαι–οῦμαι si semnifica alegerea si preferarea unui anumit aspect dintr-o invatatura, aspect care este absolutizat in defavoarea intregului, a adevarului integral.

Din perspectiva Ortodoxiei, erezia este abaterea de la invatatura consacrata a Bisericii, asa cum a fost ea exprimata de Apostoli si de Parintii Bisericii, mai ales in Sinoadele Locale si Ecumenice. Spre exemplu, invatatura despre unirea celor doua firi in Hristos s-a exprimat la Sinodul IV Ecumenic, potrivit careia firea dumnezeiasca si firea omeneasca s-au unit „neamestecat, neschimbat, nedespartit si neimpartit” in ipostasul Cuvantului.

Cand se accentueaza firea dumnezeiasca in defavoarea firii omenesti, se cade in erezia monofizitismului. Cand se accentueaza firea umana in defavoarea celei dumnezeiesti si mai ales in defavoarea unitatii celor doua firi, se cade in erezia nestorianismului.

Cele de mai sus arata ca trebuie sa primim dogmele Bisericii, exprimate in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, adica in textele Profetilor, ale Apostolilor si ale Parintii, dogme pe care ultimii le-au exprimat in Sinoade Locale si Ecumenice. Altfel se altereaza adevarul revelat al credintei, iar aceasta alterare se realizeaza prin rationamente si ganduri pioase referitoare la adevarurile dogmatice ale Bisericii.

1. Exista, chipurile, doua tipuri de ecleziologie in Biserica Ortodoxa

In ultima vreme se infiltreaza si incolteste o invatatura eretica care surpa indirect intregul edificiu al invataturii ortodoxe. Nu i-as arata un interes special si atentie, daca nu as vedea ca se raspandeste ca molima: o intalnesc in carti si texte ale teologilor si filozofilor, in articole, in conferinte care se asculta de la posturile de radio.

Nu este lovita fatis invatatura dogmatica a Sfintei Scripturi, a Sinoadelor Ecumenice, ci sunt atacate cu perfidie premizele teologiei ortodoxe.

Se scrie si se spune ca incepand cu secolul III Parintii Bisericii au alterat traditia bisericeasca primara.

Biserica veche, se afirma, traia taina Bisericii in Dumnezeiasca Euharistie, „icoana si aratare anticipata a Imparatiei eshatologice a lui Dumnezeu”, de unde reiese ca Dumnezeiasca Euharistie uniformizeaza, in masura posibilului, comunitatile crestine locale istorice ca „expresie autentica a slavei eshatologice a Imparatiei lui Dumnezeu”.

Opiniile acestea pot parea plauzibile, in realitate insa se vadeste ca sunt problematice, daca sunt comparate cu intelegerea ortodoxa a celor referitoare la Dumnezeiasca Euharistie ca aratare a Imparatiei lui Dumnezeu si la impartasirea de slava eshatologica a Imparatiei.

Spunem acest lucru, pentru ca aceia care folosesc asemenea expresii ignora de obicei sau dispretuiesc invatatura Parintilor Bisericii, mai ales a Sfantului Grigorie Palama, despre Imparatia lui Dumnezeu care este aratare a lui Dumnezeu ca Lumina, asa cum s-a manifestat pe muntele Schimbarii la Fata.

De asemenea, nu interpreteaza slava lui Dumnezeu ca Lumina necreata si trairea slavei eshatologice ca participare la Lumina necreata in timpul vederii lui Dumnezeu, asa cum au trait-o cei trei Ucenici pe muntele Schimbarii la Fata si Apostolii in ziua Cincizecimii, care au primit pe Duhul Sfant si au devenit madulare ale Trupului inviat al lui Hristos. Aceasta vedere a lui Dumnezeu si participare la slava lui Dumnezeu este trairea slavei eshatologice a Imparatiei si in timpul Dumnezeiestii Liturghii de catre cei vrednici de aceasta experienta, de catre cei indumnezeiti.

Insa, cei care folosesc asemenea expresii, precum „Biserica”, „Dumnezeiasca Euharistie” si „Imparatie a lui Dumnezeu”, le interpreteaza foarte exterior, sentimental sau printr-un discurs teologic rational abstract.

In Dumnezeiasca Euharistie traiesc slava eshatologica a Imparatiei cei care ajung la vederea lui Dumnezeu si nu cei care doar cred ca participa la aceasta realitate in mod mecanic, cu patimile si nu slabiciunile lor.

Experienta slavei eshatologice a Imparatiei nu se intampla automat prin vesmintele frumoase si psalmodieri, nici prin impartasirea de Trupul si Sangele lui Hristos, fara conditiile prealabile necesare, ci prin experienta indumnezeirii in dumnezeiasca Liturghie si in timpul dumnezeiestii Impartasiri.

Acest lucru il arata experienta slavei Imparatiei pe care a avut-o Evanghelistul Ioan in zi de Duminica si pe care o descrie in cartea Apocalipsei. In esenta se descrie dumnezeiasca Liturghie cereasca.

Insa nelinistea si problematizarea mea intensa este legata mai ales de faptul ca aceia care vorbesc atat de abstract, emotional si rational, pe de o parte desconsidera premizele ortodoxe de participare la „slava eshatologica”, iar pe de alta merg inca mai departe si le rastalmacesc.

Si anume se afirma ca aceasta viata a Bisericii primare, care se exprima ca „slava eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu”, a fost alterata de insisi Sfintii Parinti in secolele ulterioare!

Adica, insasi Biserica, care se exprima prin Sfintii Parinti, pe care ii cinsteste si primeste invatatura lor, a alterat, chipurile, aceasta „ecleziologie si spiritualitate a crestinismului primar si intemeiata pe Scriptura”.

Acest lucru s-a intamplat, afirma ei, pentru ca s-au exercitat „puternice presiuni ideologice din partea gnosticismului crestin si mai ales a (neo-) platonismului”, care au inceput din secolul III, iar pana la urma ecleziologia primara a capitulat. In cel mai bun caz „coexista cu o alta spiritualitate (dar si cu o alta ecleziologie)”.

In concluzie, Parintii au contribuit la capitularea ecleziologiei primare si acest lucru a fost acceptat pe tacute de catre Biserica, (adica o ecleziologie se intoarce impotriva celeilalte) sau coexista in paralel doua ecleziologii.

„Spiritualitatea” si „ecleziologia” ulterioare „isi au radacinile in teologia evagriana neoplatonizanta si mistica macariana masalianizanta, dar este intemeiata si stiintific de catre Scoala catehetica de la Alexandria”.

Aceasta „ecleziologie” ulterioara este caracterizata „nu doar ca intorsatura, ci ca rasturnare” a ecleziologiei Bisericii primare!

Cand se vorbeste despre „teologia evagriana neo-platonicizanta” si „teologia mistica macariana” se face referire la operele lui Evagrie Ponticul si la cele ale lui Macarie Egipteanul. Se intelege ca operele celor doi, care abordeaza tema ascezei si a rugaciunii, au influentat intreaga traditie patristica ulterioara, care ajunge pana la Nicodim Aghioritul, si se consemneaza in cunoscuta opera „Filocalia Sfintilor Neptici” pe care au alcatuit-o Sfintii Macarie Notara, fost Mitropolit al Corintului, si Nicodim Aghioritul, din diferite colectii care fusesera deja intocmite. Aceasta colectie, cu adaugari de alte opere, a fost tradusa in limba slavona de Cuviosul Paisie Velicicovski, si a determinat o uimitoare intoarcere [la traditia isihasta] in tarile Nordului si a facut cunoscuti multime de cuviosi si asceti in cele din urma sfinti ai Bisericii.

De aceea, cati sustin parerea de mai sus se pronunta sever si impotriva cartii Filocaliei Sfintilor Neptici al carei subtitlu este „in care prin filosofia practicii ascetice si a contemplatiei, mintea se curateste, se lumineaza si se desavarseste”. De aceea, este foarte importanta opera de colectare a acestor opere realizata de Sfintii Nicodim Aghioritul si Macarie Notara – pe care Biserica i-a inclus in calendar, lucru care arata ca traditia neptico-filocalica este recunoscuta drept conditia prealabila a mantuirii si a indumnezeirii omului, in legatura indispensabila desigur cu Tainele Bisericii.

Cati au opinia expusa mai sus, caracterizeaza Filocalia ca „fundaturi nihiliste ale programului antimodern filocalic al lui Nicodim si Macarie”.

Astfel, potrivit acestei opinii moderne si protestantizante, „ecleziologia” primara a capitulat, ca sa faca loc altei „ecleziologii” sau in cel mai bun caz functioneaza paralel doua ecleziologii in Biserica Ortodoxa.

O asemenea opinie, insa, creeaza confuzie printre credinciosi. Si cel mai surprinzator este ca aceasta confuzie, potrivit spuselor acestor contestatari, a fost produsa chipurile de insesi Biserica prin Parintii ei. Adica, dupa ei, Biserica se contrazice pe sine.

Cred cu fermitate ca aceasta teorie protestantizanta constituie intr-adevar erezie si este dinamita la temeliile Bisericii insesi.

Prin urmare, potrivit acestei teorii, incepand cu secolul III se petrece o schimbare in teologia si ecleziologia Bisericii si la aceasta au contribuit Evagrie Ponticul si Macarie Egipteanul. Evagrie separa mintea de simturi si de intelect si acest lucru este considerat drept „misticism teoretic”.

Dimpotriva, Macarie Egipteanul readuce mintea in inima, prin urmare se exprima un „materialism duhovnicesc”. Astfel, „problematica evagrio-macariana”, „piedestalul (neo-) platonic al pozitiei evagriene” devine „piedestal si pentru Grigorie de Nazianz si Grigorie de Nyssa”.

Teologia rugaciunii, asa cum a exprimat-o Evagrie, dar si Macarie Egipteanul, „a despicat secolele cu faima unor personalitati importante care au aplicat-o, precum Maxim Marturisitorul, Ioan Sinaitul, Isihie Preotul, Filotei Sinaitul, Isaac Sirul si multi altii, ca sa primeasca confirmare dogmatica in secolul XIV cu Grigorie Palama si isihastii Athosului”. „Pseudo-Dionisie a preluat schema evagriana: curatire, luminare, indumnezeire” si l-a influentat pe Sfantul Maxim, comentatorul «pseudo-dionisismului»”.

Se vede clar ca, potrivit acestei teorii, cele doua expresii ale vietii isihaste, adica „misticismul teoretic” al lui Evagrie si „materialismul duhovnicesc” al lui Macarie Egipteanul au trecut prin Sfantul Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Maxim Marturisitorul, Simeon Noul Teolog, in Biserica si au sfarsit la Grigorie Palama. Astfel, potrivit acestora, isihasmul si monahismul contemporan au prins contur din aceste doua directii.

Aceasta teorie noua, care incearca sa rastoarne viata ascetica traditionala a Bisericii, sustine ca treptele vietii duhovnicesti, curatire, luminare, indumnezeire reprezinta o influenta origenista.

Potrivit acestei opinii, Evagrie a fost influentat de Origen si toata aceasta influenta a actionat asupra Parintilor ulteriori (Macarie Egipteanul, Capadocienii, Maxim Marturisitorul, Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama si altii) si a ajuns pana la Sfantul Nicodim Aghioritul si, desigur, la Parintii Filocaliei.

Unii ajung sa considere ca experientele vederii lui Dumnezeu ale sfintilor isihasti sunt „fantasme demonice”, „iluzii demonice”, „miscari demonice”, „chestii schimbatoare”, „ciudatenii”, „grotesti”, „monstruoase” etc. si ca sfantul isihasm, viata isihastilor contemporani reprezinta stari magice si influenta a Hinduismului. Altii interpreteaza cele despre sfanta isihie si vederea Luminii necreate drept stari sentimentale, boala de nervi, fantezii etc. …

2. Critica succinta

Prezentarea acestei erezii aparute in Biserica Ortodoxa (…) arata seriozitatea temei si nu trebuie sa ramana fara raspuns, pentru ca altfel se creeaza o tumoare maligna in trupul Bisericii cu urmari imprevizibile. In continuare vom face o scurta critica a acestei teorii maligne si in urmatoarea parte se va analiza mai pe larg aceasta tema.

Pentru inceput trebuie subliniat ca nu poate exista o dubla „ecleziologie” si o dubla „spiritualitate” in Biserica. Biserica este Trupul lui Hristos, iar ceea ce se caracterizeaza drept spiritualitate este viata in Hristos si in Duhul Sfant pe care o traieste crestinul prin sfintele Taine si traditia ascetica.

Adevarata ecleziologie este strans legata de intruparea lui Hristos si de Cincizecime. De altfel, isihasmul nu instituie o ecleziologie speciala, ci este viata evaghelica, tinerea poruncilor lui Hristos si este premiza necesara a participarii la lucrarea necreata curatitoare, luminatoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Cultul Bisericii si rugaciunile Tainelor prezinta toata aceasta traditie isihasta care s-a confirmat si sinodal prin Sinodul anului 1351, considerat drept al IX-lea Sinod Ecumenic.

Apoi, din intreaga invatatura a Bisericii cunoastem ca invatatura si experienta Profetilor, Apostolilor si Parintilor sunt identice.

Apostolii nu se diferentiaza de Profeti, nici Parintii de Apostoli si de Profeti si, prin urmare, experienta si credinta lor sunt comune. Diferenta este ca in Vechiul Testament Profetii vedeau Cuvantul neintrupat, in timp ce in Noul Testament si in viata Bisericii vad pe Cuvantul intrupat si se impartasesc de El. Toate celelalte sunt comune. Semnificativ este cuvantul Sfantului Grigorie Palama: „Ce altceva desigur, decat ca desavarsire, mantuire in cunoastere si dogme este aceasta, adica a avea aceeasi credinta cu profetii, cu apostolii, cu Parintii, in general cu toti aceia despre care se marturiseste ca a vorbit Duhul Sfant despre Dumnezeu si fapturile Sale?”.

Mai mult inca, din teologia Bisericii cunoastem ca una este experienta vederii lui Dumnezeu care se intampla prin cuvinte de nespus si alta este consemnarea acestei experiente care are loc cu cuvinte, sensuri si reprezentari create.

Diferenta de terminologie dintre Profeti, Apostoli si Parinti nu instituie si o diferenta de experienta. Desigur in secolele al III-lea si al IV-lea Parintii si Invatatorii Bisericii au folosit o terminologie speciala, pe care au preluat-o din limbajul epocii lor, ca sa ii combata pe ereticii elenizanti, dar asta nu inseamna ca au schimbat si continutul terminologiei.

Parintele Ioannis Romanidis spunea: „Necesitatea abordarii ereziilor a condus la adaugiri in terminologie. Abordand pe eretici folosim simbolurile, adica, sensurile lor si incercam sa lovim erezia in inima ei”.

Astfel, este paradoxal faptul ca invatatura despre curatire, luminare si indumnezeire este considerata origenista sau neoplatonica, pentru simplul fapt ca Parintii au adoptat acesti termeni, care oricum exista in Sfanta Scriptura, si ca termeni si ca realitati.

Sfantul Chiril al Alexandriei, acuzat ca folosea expresii ale lui Nestorie, scrie intr-o epistola a sa, integrata ulterior in Actele Sinodului III Ecumenic, ca nu trebuie sa evitam toate cate spun ereticii, deoarece exista si lucruri care concorda cu invatatura noastra. Scrie: „Ca nu trebuie sa fugim si sa refuzam toate cate spun ereticii, caci marturisesc multe pe care si noi le marturisim”.

(…) Acest lucru inseamna ca nu are importanta daca o anumita terminologie este introdusa de Origen, Evagrie Ponticul sau Macarie Egipteanul, importanta are ca a fost adoptata de Marele Vasilie, de Sfantul Grigorie Teologul, de Sfantul Grigorie de Nyssa si de Parintii de dupa ei si a fost confirmata sinodal, deoarece constituie un bun al Traditiei Ortodoxe.

Deci, a caracteriza invatatura confirmata a Bisericii, care a fost traita de Parintii Bisericii, drept origenista, evagriana, macariana etc. vadeste o mentalitate eretica.

In plus, diferenta dintre teologie si filozofie este foarte mare si nu se limiteaza pur si simplu la utilizarea termenilor. Teologia este rod al revelatiei lui Dumnezeu catre cei indumnezeiti, in timp ce filosofia este rod al rationamentului si al revelatiei logicii omului.

A caracteriza traditia isihasta ca origenista, evagriana, macariana sau chiar ca neoplatonica, pentru simplul fapt ca exista o asemanare terminologica exterioara, constituie o interpretare superficiala, daca nu chiar in profunzime se vadeste a fi o incercare de surpare a traditiei isihaste ortodoxe.

Cat de superficiale sunt aceste concluzii se vadeste din faptul ca oamenii acestia sunt capabili sa condamne Parintii Bisericii care au preluat terminologia (persoana, ipostas, fiinta, lucrare etc.) si alte fapte culturale exterioare de la idolatri si eretici, si sa caracterizeze teologia Parintilor despre Dumnezeul Treimic si toata ecleziologia lor, ca idolatra.

A ajuns in acest punct Harnack si alti protestanti, nu este exclus sa ajunga si acei ortodocsi (deja unii au ajuns), care gandesc superficial si din afara Traditiei Ortodoxe, de vreme ce ignora continutul ei profund si ceresc.

In sfarsit, parerea ca in Biserica predomina o dubla ecleziologie – primara si ulterioara – apartine asa-numitei „teologii postpatristice”, adica o parere preluata de la protestanti si de la unii ortodocsi, care incearca astfel sa nege invatatura Parintilor, cultul Bisericii, traditia isihasta si, desigur, monahismul.

Si este surprinzator, intr-adevar, faptul ca se opereaza o protestantizare a teologiei ortodoxe prin elogierea interpretarii protestante de catre teologii si filosofii care impartasesc pozitiile de mai sus, prin subminarea Traditiei patristice, bisericesti, isihaste, de dragul unei „ecleziologii primare”, care se refera la dumnezeiasca Euharistie, la Imparatia lui Dumnezeu si se sprijina doar pe texte ale Vechiului Testament.

Din afirmatiilor acestor noi teologi cu o abordare protestanta si filosofica se vadeste foarte clar incercarea de erodare a intregii traditii si vieti ascetice a Bisericii, asa cum este exprimata de marii Parinti, adica, de Parintii Capadocieni – Marele Vasilie, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Grigorie de Nyssa –, Sfantul Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschin, Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Sinaitul, Sfantul Grigorie Palama si de toti Parinti Neptici-Filocalici ai Bisericii pana la cei mai recenti, dar si de catre toti cuviosii asceti pe care i-am cunoscut in ultimii ani (Iosif Isihastul – Gheron Iosif –, Efrem Katunakiotul, Paisie Aghioritul, Porfirie Kavsokalivitul, Efrem Filotheitul si altii) si care vorbesc despre viata ascetica, despre pocainta, despre rugaciunea mintii si in general vorbesc despre apropierea omului de Dumnezeu prin curatire, luminare si indumnezeire.

Acest lucru provoaca si o alta problema serioasa care submineaza intreaga ecleziologie a Bisericii. Adica se interpreteaza dogmele Bisericii in afara premizelor lor fundamentale, in afara experientei, care se concretizeaza in curatire, luminare si indumnezeire, si in acelasi timp se submineaza si viata sacramentala a Bisericii, adica Botezul, Mirungerea, dumnezeiasca Euharistie si toate celelalte Taine, daca se deconecteaza de la viata ascetica, asa cum se exprima ea in curatire, luminare si indumnezeire.

Cunoastem, insa, ca nici Tainele nu se separa de traditia isihasta, pentru ca altfel s-ar institui un mod magic de viata, nici traditia isihasta nu se traieste fara Tainele Bisericii, pentru ca altfel, fara viata liturgica, traditia isihasta ar conduce la filosofia orientala si la masalianism.

3. Analize mai extinse

Aceasta succinta critica a ereziei incoltite in Biserica Ortodoxa ne ofera posibilitatea sa avansam la observatii mai extinse, in esenta sa largim aceste ganduri, abordand situatia periculoasa care poate vatama madularele Bisericii.

Pentru ca, dupa cum se vede limpede, este vorba de o malignitate eretica protestanta care a intrat in organismul unor membrii ai Bisericii si nu trebuie sa devina o tumoare maligna in Biserica, care sa atace organismul acesteia.

As putea, pentru combaterea tuturor acestor teorii sa trimit la cartea in doua volume pe care am editat-o cu titlul „Dogmatica empirica”, in care se prezinta invatatura autenticului dogmatolog autentic, a Parintelui Ioannis Romanidis, care a cunoscut toate aceste opinii in America din teologia scolastica si protestanta, pe care le-a studiat, si ne-a infatisat autenticitatea gandirii si a vietii patristice.

Toate aceste opinii exprimate de unii teologi contemporani sunt combatute foarte bine de Parintele Ioannis Romanidis in texte care se vor publica si ulterior si acesta este motivul pentru care a fost foarte calomniat.

Dar, asa cum s-a dovedit de atatea ori in istoria Bisericii, adevarul va straluci, pentru ca nu va lasa Dumnezeu sa domine rusinea in locul sfintit si binecuvantat al Bisericii Ortodoxe. Autenticul va rezista in timp si la presiuni, in timp ce falsul va disparea.

In continuare voi sublinia cateva puncte semnificative care demonstreaza aceasta malignitate eretica protestanta, care a afectat deja pe unii ortodocsi si este pe cale sa devina o tumoare bisericeasca si duhovniceasca si sa provoace boli crestinilor.

Ὀρθόδοξος Τύπος, 22 iulie 2011, nr. 1888, pp. 1, 6.

Traducere Tatiana Petrache

| Graiul ortodox   via  Apologeticum