Lupta împotriva uitării:
Sfinţi români din secolul XX
Părintele Nil Dorobanţu (1920- ?)
Ieroschimonahul Nil s-a născut la Crainici, Baia de Aramă, Craiova (după altă sursă Mehedinţi) în 1 august 1920, din părinţi Dumitru şi Ana, fiind unul din cei cinci copii.
A fost licenţiat în Filosofie şi Litere, absolvent în Drept şi doctorand la Teologie. Călugărit la Cernica, a trecut prin eparhiile de Galaţi şi Buzău, hirotonit ierodiacon în 1948 şi ieromonah în 3 iulie 1949. Va primi marea schimă la 6 august 1952.
În 1952 era vieţuitor la Râmeţ când a cerut a fi primit la Nicula: „făgăduind că mă voi osteni aici cu râvnă şi fără pretenţie de salarizare la orice ascultare”, „sârguindu-mă să-mi câştig mântuirea sufletească şi pacea lăuntrică prin rugă, muncă, supunere, cuvioşie şi prin răbdare”, scria la 28 dec. 1952.
La Nicula era foarte căutat de credincioşi – lucru ce nu convenea regimului. Este pustnicul care umbla desculţ, descoperit, cu pletele în vânt, îmbrăcat simplu şi încins cu o sfoară, uscăţiv, cu barba puţină. Va fi urmărit, bătut şi alungat de mai multe ori de securitate, de aceea apărea şi dispărea mereu, însă oamenii îl căutau să-i asculte predicile aspre dar frumoase, să se spovedească, să primească sfaturi. Avea mai mulţi ucenici şi nu se ruşina să mustre autorităţile ateiste cât şi feţele bisericeşti, precum Sf. Ioan Botezătorul.
Episcopul Teofil Herineanu al Romanului într-o adresă către Episcopia Clujului îl prezintă ca un adevărat pustnic, străin şi sminteală pentru lume, dar necesar Bisericii în contextul slăbirii credinţei şi a prigoanei pe faţă. Episcopul şi-a dat seama de utilitatea şi rolul unui pustnic şi prin cuvinte “meşteşugite” insinuează primirea în eparhia Clujului: „sub raport material este complet şi pururi dezinteresat; nu se dă îndărăt de la nici o privaţiune; râvna sa mereu trează şi aprinsă are mare nevoie de stăvilarul prudenţei spre a nu cădea într-o exaltare certată cu raţiunea şi bunul simţ. Dinspre latura banului, a vinului şi a trupeştilor desfătări n-ar putea fi ispitit. Nu este tot atât de rezistent pe latura mândriei; are foarte mult din inocenţa porumbelului şi prea puţin din prudenţa şarpelui; totuşi supravegheat îndeaproape…, poate fi de mare folos Bisericii prin cultura ce o posedă, fiind licenţiat în Teologie şi Filosofie”. (adresa 101, 17 feb. 1953)
Considerându-şi aici misiunea încheiată, în 25 aprilie 1953 cere învoire pe 6 zile şi nu se mai reîntoarce la Nicula. În acelaşi an îl găsim în Episcopia Râmnicului, probabil la Turnu (mănăstirea Turnu, adresa nr. 199), în Episcopia Timişoarei şi Caransebeşului (nr. 6045/30, dec. 153) precum şi în Arad (nr. 4425/10, dec. 1953).
Urmele lui se pierd în istorie, pentru a fi ştiute numai de Dumnezeu şi de cei pe care i-a ajutat la mântuire. (Arhivele Arhiepiscopiei Clujului, dosar III-478-948)
„Iunie 1951, Iaşi. În celulă este adus cineva. În prag îmi apare parcă un sfânt, aureolat de contrastul luminii de pe sală care era mai puternică şi cea dinlăuntru mai slabă. Faţa lui de o paloare adâncă, fruntea brăzdată uşor şi obrajii supţi, zăbovind în prag pentru a se orienta. Părea o icoană vie… Eram doi oameni cu aceleaşi convingeri. Pentru acest fapt trebuia să fim izolaţi.
Nu ne-am culcat şi am depănat toată noaptea de toate. Părintele Nil Dorobanţu a servit la Mănăstirea Vladimireşti cu Părintele Iovan şi cu maica Mihaela care după zece ani de temniţă a murit la Miercurea-Ciuc. Am primit de la cucernicia sa în acea noapte împărtăşanie sub formă de prescură pe care le voi duce la Aiud şi înmulţite cu pâine. Preoţii de acolo vor împărtăşi mulţi însetaţi de trupul şi sângele Domnului care aşteptau să-şi liniştească sufletul… Pe spate cămaşa avea aplicată o cruce mare, dintr-un material negru şi în picioare avea sandale. În această ţinută simplă şi aspră cu crucea în mână şi cu un toiag din lemn de corn, Părintele Nil Dorobanţu a cutreierat şi răscolit sate multe, propovăduind cuvintele Dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi: „Dumnezeu este pretutindenea de faţă, în ceruri şi pe pământ, în adâncuri şi în nemărginitul spaţiu al Universului”.
La proces Părintele Nil Dorobanţu, din boxa de acuzare refuzând să răspundă Tribunalului a strigat: „Înapoia mea satano! Piei necurate!”. Sub acea cămaşă de câlţi de cânepă bătea o mare inimă de român. Tatăl său a fost general, iar el ofiţer care a participat la războiul sfânt împotriva bolşevismului.
Se făcea ziuă şi se apropia deschiderea şi mutarea noastră era iminentă. O linişte dulce a învăluit inimile noastre toată noaptea de parcă numai noi doi eram în acea „cetate”. Încheiem frumuseţea acelor clipe cu o rugăciune pentru cei adormiţi, pentru cei vii, pentru noi, chiar poate de adio. Şi aşa s-a întâmplat, după numărul de dimineaţă am fost despărţiţi pentru totdeauna căci pe traseul anilor lungi de puşcărie nu ne-am mai văzut şi nici nu am mai auzit nimic despre Sfântul Părinte Nil Dorobanţu.
Ne-am despărţit pentru totdeauna. Sfinţindu-mi urechile, inima şi toată fiinţa cu cuvintele calde ale „trimisului” – mare slujitor al cuvântului lui Dumnezeu, am rămas iarăşi de unul singur, am rămas în aşteptare. (Petru Baciu, Răstigniri ascunse. Mărturii, vol. 1, p. 253-256).
(Martiri şi mărturisitori români din secolul XX – Fabian Seiche)
Bucovina Profundă 
Lasă un comentariu